Conştiinţa- Măria Elena GÂRLEA

„Trateaza-mă ca pe un om!, Întinde-mi o mână de ajutor, acceptă-mă şi încearcă să mă înţelegi!"

După zece ani de la înfiinţare, iată-ne ajunşi la numărul 30 al revistei A FI / TO BE.

Revista noastră este, între altele, rezultatul unei călătorii prin labirintul minţii şi al sufletului uman. Ne declarăm exponentul unei părţi dintre oameni care mai are nevoie de anumite artificii, ce ne înfrumuseţează viaţa; aceasta -dezbrăcată de romantism ar fi mult prea insensibilă.
încercăm să mai trezim conştiinţa în unii oameni care ne tratează cu indiferenţă, care au venit în contact cu problemele create de beneficiarii serviciilor de sănătate mintală.

Conştiinţa, asemenea filozofiei - adună oamenii; tot conştiinţa îi desparte - în valori şi nonvalori. Totul îţi pune întrebări: oare eu pentru ce exist? Ce mă interesează? Cât sunt de sensibil? De receptiv? Vântul nu bate din aceeaşi direcţie. Unii oameni magnetizează aerul în jurul lor.

Omul este o fiinţă duală (alcătuit din trup şi suflet). Şi ceea ce e mai grav şi stupid e că de ia Socrate încoace s-a încercat să i se interzică numai partea întunecată.

Filozofii iluminişti au scos subconştientul, dându-l deoparte. Dar el a revenit. Această putere este invincibilă. Se vorbeşte mult despre omul nou, scris cu majuscule. Dar nu-l vom putea crea dacă nu-l reintegrăm. Pentru că acum este dezintegrat de această civilizaţie rationalistă şi de tehnica plasticului şi a computerelor. Marile civilizaţii primitive adorau, de exemplu, forţele nevăzute.

Conştiinţa reprezintă întregul cunoaşterii, cuprins într-o circumferinţă, cu raza mai mare sau mai mică. Pentru a ajunge la cunoaşterea de sine trecem prin conştiinţă. Aceasta se poate compara cu un recipient, în care se află adunate: informaţii, experienţe, fapte, întâmplări. Ea reprezintă patrimoniul fiecăruia dintre noi, din care, numai o parte a cunoaşterii, sub formă de conştiinţă de suprafaţă, o folosim în mod curent.

Restul, partea cea mai însemnată - se află, la fel ca un aisberg, în straturile cele mai profunde ale fiinţei noastre.
Această conştiinţă, numită şi ego, sine şi personalitate nu este distinctă de conţinutul său, care o limitează în timp şi spaţiu.

Omul care reuşeşte să pună ordine în perimetrul haotic al minţii sale, ajunge la limita interioară, care ia fiinţă prin observarea şi dizolvarea stărilor conflictuale. Ca urmare a păcii sufletului, individul ajunge la o stare de acurateţe şi inocenţă, la înălţimea posibilităţilor sale optime.

Astfel se creează o disciplină, care este veşmântul seriozităţii pe care-l îmbracă omul - care a atins stadiul de maturitate spirituală, capabil să înţeleagă sensul reai al existenţei. Astfel ajungem la izvorul gândirii, pe care îl găsim în simţurile cu care este înzestrată fiinţa umană şi prin care aceasta ia contact cu realitatea obiectivă a lucrurilor.

Gândirea foloseşte datele furnizate de senzaţii şi percepţii, înregistrate mintal sub formă de memorie. Reflectarea realităţii în gândire se concretizează prin noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Gândirea se materializează prin haina cuvintelor. Nu gândim decât prin rostirea tacită a vorbelor. Operaţiile mai de seamă ale gândirii sunt: analiza şi sinteza, generalizarea şi sistematizarea, abstractizarea şi concretizarea. Iar proceselor de gândire pe plan fizic le corespund mecanisme neuro-fizioiogice complete, specifice creierului uman.

Nu există altă cale în stare să ne conducă la adevăr, deoarece el este străin de orice fixitate, într-o veşnică mişcare şi noutate, nelimitat. Adevărul este şi va rămâne tot timpul ,,Necunoscutul", care se manifestă de fiecare dată ca noutate absolută, în premieră. De fapt, noi căutăm numai ceea ce cunoaştem. Astfel - orice căutare presupune o precunoaştere; altfel l-am întâlni şi necunoscându-l, am trece pe lângă el, fără să-i sesizăm prezenţa.