"Poveste despre lăsatul de fumat"

Beatrice PODAŞCĂ

Am fost o fumătoare înrăită.

Timp de aproape 30 de ani ţigara mi-a fost cel mai bun şi apropiat prieten, cu ea mă trezeam, cu ea adormeam, cu ea am râs şi am plâns, cu ea m-am consolat în clipele de singurătate şi deznădejde.

De la o vreme însă o parte din mine dădea tot mai des semne că această prietenie de o viaţă trebuie să înceteze atâta timp cât nu e prea târziu.Am simţit că trebuie să ne despărţim dar nu ştiam cum, nu mă simţeam în stare să o părăsesc, aşa, fără un cuvânt. Nu aveam eu inima asta!Am încercat să caut fel de fel de metode prin care să-i dau la modul elegant papucii, am întrebat în stânga şi-n dreapta, dar parcă nimic nu se potrivea.Ameninţările înfricoşătoare cu moartea, ori cu boala fără de leac precum şi alte hidoşenii din diverse articole sau site-uri nu reuşeau să mă convingă.

Dar, într-o bună zi, am deschis acest delicat subiect cu o cunoştinţă de o factură deosebită care făcuse pasul cu ceva timp în urmă. Ea mi-a spus că singura mea şansă este să mă despart de prietena mea ţigara în cel mai civilizat mod, să-i recunosc meritele trecute, să-i mulţumesc pentru lunga companie, să-i urez o relaţie la fel de bună şi cu alţii dar, în acelaşi timp, să-i explic că relaţia noastră s-a consumat, pur şi simplu nu mai merge şi cel mai bine ar fi să ne despărţim frumos ca doi foşti iubiţi care continuă să rămână prieteni.

Sinceră să fiu mi s-a părut destul de ciudată metoda şi nu chiar potrivită cu stilul meu mai direct. Pe de altă parte ştiam, din fel de fel de surse dar şi din propria-mi experienţă, că până nu-ţi asumi şi nu-ţi accepţi situaţia, neputinţa, problema nu poţi să-i găseşti rezolvare.

Timp de trei luni, în fiecare zi, făceam un mic pas spre despărţire: încercam să fumez tot mai puţin, îmi număram ţigările, amânam cât de mult puteam momentul aprinderii ţigării de dimineaţă, mă revoltam tot mai tare pe mine când îmi mai aprindeam câte o ţigară şi când simţeam mirosul neplăcut pe care fumul îl dădea hainelor mele, deşi bani mulţi se duceau pe fel de fel de parfumuri... şi multe altele.

Toate acestea s-au petrecut până în ziua în care, atenţionată din nou de corpul meu că lucrurile nu mai pot continua, i-am spus adio prietenei mele ţigara, eu zâmbetul pe buze şi, totodată şi colegei sale cafeaua, iar astăzi nu-mi mai încap în piele de fericire, mă simt mai libera ca niciodată şi am mai mult timp ca niciodată. Iar ca să-i dovedesc fostei mele prietene că o respect, ultimul pachet aproape plin stă şi acum, după aproape două luni, la loc de cinste pe o etajeră, de unde în fiecare dimineaţă îi dau bineţe cu multă detaşare.